Să descrii cum arată o zi obișnuită din viața unei persoane cu ADHD (tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate) nu este deloc simplu. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. Aventura și haosul (oarecum) controlat sunt o prezență constantă.
Dacă ai cunoscut o persoană cu ADHD, ai cunoscut doar o singură persoană cu ADHD. Suntem extrem de diferiți și ne manifestăm în moduri unice.
Cu toate acestea, avem surprinzător de multe lucruri în comun, mai ales când vine vorba de experiențele de zi cu zi. În cele mai multe zile, viața cu ADHD înseamnă:
Iată o privire sinceră în culisele unei zile obișnuite, care sper să te ajute să înțelegi mai bine această experiență.
Cuprins:
Mă trezesc brusc și caut telefonul orbecăind — cât e ceasul?!
Uf, e în regulă. E încă devreme.
Îmi ia ceva timp să readorm din cauza sindromului picioarelor neliniștite, dar exact când reușesc, sună alarma. Mă lupt cu butonul de amânare până când logodnicul meu oprește alarma de tot.
Tresar din somn — cât e ceasul acum?!
Pun mâna pe telefon speriată. Este ora 11:00.
La naiba! Am pierdut complet ședința de yoga de dimineață și acum nici măcar nu mai am timp pentru un duș. Mă răstesc la logodnicul meu — „De ce ai oprit alarma?!” — și mă îndrept grăbită spre uscător să caut haine curate… care sunt încă în mașina de spălat. Pornesc un ciclu nou, apoi încep să scotocesc prin coșul de rufe, mirosind efectiv hainele ca să găsesc ceva acceptabil de îmbrăcat.
Arunc pe mine niște haine decente, mă dau cu deodorant și rimel, îmi iau tratamentul — mai am puține pastile, iarăși la naiba, trebuie să-mi fac programare la medic pentru o rețetă nouă — înhaț un baton de cereale pe fugă și mă îndrept spre ușă…
Apoi fug înapoi în casă după telefon. Este 11:15. Super! Încă mai am timp să ajung la întâlnire!
Pentru că încă sunt în grafic, fug la etaj să-mi pup logodnicul de rămas-bun și să-mi cer scuze pentru nervii de dimineață. Apoi ies repede pe ușă!
Mă întorc imediat în casă pentru că am uitat cheile. Este 11:19. Încă sunt bine!
Cum intru pe drumul principal, îmi amintesc că trebuie să sun la medicul psihiatru — și că am uitat să-mi pun telefonul la încărcat aseară. Trebuie să aleg între căști sau încărcător.
Baterie 4%? Încărcătorul câștigă. Mi-aș dori căști fără fir, dar abia reușesc să nu le pierd pe cele obișnuite, care măcar sunt legate printr-un fir.
Încerc să folosesc difuzorul, dar e prea mult zgomot în trafic, așa că țin telefonul la ureche în timp ce sun. Recepționera îmi spune că mai există un singur loc liber înainte să mi se termine medicamentele — îl vreau? „Ăăă… stați să-mi verific calendarul…”
Off. Este exact la aceeași oră la care trebuia să ies la cafea cu o prietenă. Ar fi a doua oară la rând când îi anulez întâlnirea. Dar nu prea am de ales.
Îmi promit în gând că mă voi revanșa față de ea… cumva.
Duc din nou telefonul la ureche și văd girofarul unei mașini de poliție în oglinda retrovizoare. Mă panichez și mă întreb de cât timp mă urmăresc. Recepționera este la jumătatea confirmării programării — închid și trag pe dreapta.
Unul dintre polițiști se uită lung la farfuriile murdare de pe podeaua din dreapta — „vesela de mașină”, cum îi spun eu —, în timp ce celălalt îmi înmânează o amendă pentru vorbitul la telefon. Imediat ce pleacă, încep să plâng. Știu foarte bine că am greșit și că meritam amenda. De acum încolo voi conduce mult mai atent.
Stai puțin, este 11:45?!
Pornesc din nou și verific obsesiv aplicația de navigație să văd dacă pot recupera timpul pierdut. Conduc mai alert, dar aplicația este enervant de precisă: voi întârzia opt minute, exact cum arată ecranul.
Ei bine, nu e chiar o tragedie… nu are rost să suni dacă întârzii mai puțin de 15 minute, nu?
Doar că mai trebuie să și parchez… să-mi refac rimelul… și să merg pe jos până acolo.
Este 12:17. Trebuia să fi sunat. „Îmi pare ATÂT de rău că am întârziat!”
Prietenul meu nu pare deloc deranjat. Nu știu dacă să fiu recunoscătoare că nu e supărat sau dezamăgită că se aștepta deja la asta.
Îi spun asta, pe jumătate în glumă. El mă ia în serios și îmi răspunde: „Și eu aveam problema asta înainte. Acum pur și simplu plec mai devreme de acasă.”
Dar în mintea mea, cuvintele lui se traduc așa: „Eu pot, tu de ce nu ești în stare?”
Nu știu. Încerc. Dar parcă niciodată nu-mi iese. Nici eu nu înțeleg de ce.
Începe să-mi povestească despre un proiect online pentru care vrea să scriu eu textele, dar îmi este foarte greu să mă concentrez. Mă prefac totuși destul de bine — am perfecționat mișcarea aceea din cap care arată că ascult cu interes.
În plus, tratamentul ar trebui să-și facă efectul în curând… Dar serios acum, chiar trebuie să vorbească atât de rar?
Văd un ospătar aducând nota la o masă vecină și încep să mă gândesc la amendă. Cât aveam de plată? Până când trebuie achitată? Oare am activat plata automată a facturilor pe noul card?
Am pierdut deja jumătate din ce a spus. Ups. Încep să mă joc cu un inel antistres de pe deget ca să mă ancorez în prezent. Îmi este mai ușor să mă concentrez, dar nu mai par la fel de atentă ca înainte. Îmi dau seama că se întreabă dacă îl mai ascult. Ce ironie!
Proiectul sună chiar interesant, dar simt o mică reținere interioară și nu înțeleg de ce. Am un instinct bun, dar sunt încă la început cu ideea de „succes profesional”. În primii zece ani din viața adultă, am dat greș destul de des.
Este ciudat să ai suficient succes încât oamenii să-și dorească să lucreze cu tine. Și e și mai ciudat să fii în poziția de a decide dacă accepți sau nu.
Închei întâlnirea într-un mod puțin stângaci.
Îmi deschid agenda, singurul sistem de organizare pe care am reușit să-l respect măcar parțial, ca să văd ce urmează. Documentare între orele 14:00 și 17:00, cina între 17:00 și 18:00, scris între 18:00 și 21:00, relaxare între 21:00 și 23:30, la culcare la miezul nopții. Complet realizabil.
Tratamentul își face pe deplin efectul, nivelul de concentrare este excelent, așa că decid să merg acasă și să mă apuc de treabă mai devreme. Ar trebui să mănânc de prânz, dar nu-mi este foame. Cei de la masa de lângă mine comandă cartofi prăjiți. Sună tentant.
Mănânc o porție de cartofi prăjiți.
Pe drumul spre casă, prietenul de la prânz mă sună. Nu răspund. Îmi spun că nu vreau să iau altă amendă, dar în realitate știu că nu vreau să-l dezamăgesc. Poate că ar trebui să accept proiectul lui. Chiar era o idee bună.
Acasă, mă cuibăresc sub o pătură moale și încep documentarea — și brusc înțeleg de ce nu voiam să mă implic în proiectul lui. Caut telefonul, dar nu e nicăieri. Începe goana după telefon — care se termină când mă dau bătută și folosesc funcția de localizare a telefonului de pe laptop. Se aude un bipăit puternic chiar de sub pătura mea.
Îmi sun prietenul înapoi. Răspunde imediat. Oare mai este cineva care consideră asta ciudat? Eu aproape că nu răspund niciodată când sună telefonul, mai ales dacă bănuiesc că nu-mi va plăcea ce are de spus celălalt. Spune-i anxietate legată de apeluri, dar un mesaj scris înainte este singura metodă prin care mă poți convinge să răspund — și nici atunci nu e garantat.
Dar el a răspuns, așa că îi explic de ce nu ar trebui să scriu eu pentru proiectul lui: „Pentru că TU ar trebui să-l scrii!” Îi amintesc ce idei geniale a avut la prânz și îi explic pe scurt cum să înceapă. Devine extrem de entuziasmat. Știu că se va descurca excelent. Pentru prima dată azi, simt că am realizat ceva bun.
Poate că mă pricep totuși la ceea ce fac. Poate că… Închid apelul și mă uit la ceas. Este 15:45.
Ups. Trebuia să mă documentez despre dislexie pentru un nou material.
Mă cufund în citit până când sună alarma la ora 17:00, amintindu-mi că este timpul pentru cină. Dar sunt lucruri pe care încă nu le-am înțeles pe deplin. Lasă, continui până la 18:00.
Se face ora 19:00 și îmi este o foame de lup. Îmi pun o porție uriașă de mâncare — dar stai puțin.
Iau farfuria la birou și încep să tastez cu frenezie: „Cum să transformi cititul cu dislexie într-un joc…”
Scriu jumătate din articol.
Îmi vine o idee și mai bună.
Încep să lucrez la noua idee — STAI — rufele! De data asta nu mă mai păcăliți!
În timp ce mut hainele în uscător, observ că pantalonii mei de sport nu sunt acolo. Of, am ratat mișcarea azi, așa că trebuie neapărat să merg mâine, altfel nu mă voi simți bine.
Îmi adun colanții de yoga și o grămadă de alte haine aruncate pe podea prin aproape fiecare cameră și pornesc o nouă tură de spălat. Nu uit să pun un cronometru pe telefon!
Mă așez din nou la birou să scriu, dar ideea aceea grozavă nu mai pare la fel de bună acum.
Sau poate că nici nu mi-o mai amintesc exact.
Simt cum efectul medicamentelor începe să scadă. Devine din ce în ce mai greu să-mi țin gândurile ordonate în minte în timp ce încerc să lucrez. Textul din fața mea pare o înșiruire haotică de cuvinte. Încep să mă simt frustrată.
Sună cronometrul. Trebuie să mut rufele — doar că uscătorul încă funcționează.
Mai pun un cronometru de 10 minute și mă întind pe canapea cu capul în jos, sperând că așa îmi va funcționa din nou creierul.
Stând așa, îmi amintesc că încercam să am un echilibru mai bun între viața personală și muncă. Mă întreb dacă nu cumva ar trebui să mă opresc din lucru, deși nu am făcut mare lucru. Dar ziua de mâine este foarte aglomerată, mai ales că trebuie să recuperez și exercițiile fizice, și… BZZZ.
Alerg spre mașina de spălat, iau o curbă prea strâns pe hol și mă lovesc de perete, mă redresez, scot hainele uscate, le arunc pe pat, le pun pe cele umede în uscător și îl pornesc. Mă întorc la birou și mă uit la ceas. Este 21:48.
Bine, mai lucrez puțin, dar mă opresc la 22:30. Apoi împăturesc rufele și mă relaxez.
Ora 22:30 trece fără să-mi dau seama. Am găsit din nou firul acelei idei bune și am intrat într-o stare profundă de flux. Nu mă mai pot opri. Aceasta este hiperconcentrarea — o sabie cu două tăișuri pentru oricine trăiește cu ADHD. Scriu și rescriu continuu, până când logodnicul meu vine să vadă ce fac și mă găsește adormită cu capul pe birou, în fața monitorului.
Mă ia în brațe și mă duce în dormitor, vede mormanul de rufe de pe pat, le dă la o parte și mă învelește. Îi promit cu voce stinsă că mâine mă voi organiza mai bine, că vom petrece mai mult timp împreună. Și că voi împături hainele.
Mă sărută pe frunte și îmi spune blând că hainele sunt doar niște haine, dar lucrurile frumoase pe care le creăm rămân pentru totdeauna.
Îl strâng tare în brațe. Peste umărul lui, zăresc ceasul de pe noptieră — este ora 3:00 dimineața. Mâine va trebui să aleg între somn și yoga. Se anunță o altă zi plină de haos.
Medicul neurolog ți-a confirmat că acele pete albe apărute pe imaginile RMN (rezonanță magnetică) indică…
Cancerul este o afecțiune în care unele celule din corp suferă modificări anormale, începând să…
Ai primit o trimitere la medicul reumatolog pentru artrită psoriazică. Probabil știi deja cât de…
Nu, nu trebuie să-ți faci griji că îi vei răni sentimentele. Îmi amintesc foarte clar…
Deși dovezile medicale sunt împărțite, este clar că relația dintre consumul de alcool și ulcerul…
Felicitări! Ai ajuns la jumătatea sarcinii. După câteva luni pline de grețuri, oboseală și emoții,…