Să învăț să renunț la control a fost una dintre cele mai importante lecții din timpul tratamentului pentru cancerul de sân.
Am fost mereu persoana pe care te puteai baza. Cea responsabilă. Omul la care apelează toată lumea când e ceva de rezolvat, cel care are grijă de tot și găsește mereu soluții. Persoana care deține mereu controlul.
Apoi, în iulie 2016, la vârsta de 37 de ani, am simțit un nodul la sânul stâng. În urma unei ecografii și a unei biopsii, am primit diagnosticul: carcinom ductal invaziv — cancer de sân.
La scurt timp, am aflat că sunt purtătoare a mutației genetice BRCA2, factorul care a declanșat probabil boala la o vârstă atât de tânără și care îmi crește și riscul de cancer ovarian. Dintr-odată, viața mea atent organizată s-a dat peste cap.
Pe lângă cariera solicitantă de redactor, rolul de soție și cel de mamă a unui copil mic, a trebuit să adaug o nouă etichetă: „pacientă cu cancer”. Iar asta a venit la pachet cu tot ce presupune boala: ședințe de chimioterapie, intervenții chirurgicale și un șir nesfârșit de programări la medic.
Când am început prima rundă de chimioterapie — o combinație puternică de două medicamente, dintre care unul este poreclit adesea „diavolul roșu” din cauza culorii sale și a efectelor secundare dure —, am abordat tratamentul exact așa cum făceam cu orice altă provocare.
„Mergem înainte cu toată viteza”, mi-am spus. „Îmi iau doar câteva zile libere de la serviciu, mă ocup de copil ca de obicei. Sunt bine, mă descurc.”
Până când nu am mai putut. Deși am fost mereu o fire extrem de independentă, am învățat între timp că uneori trebuie să îmi acord un răgaz și să mă sprijin pe oamenii de încredere din viața mea.
Pierderea controlului
După prima perfuzie cu „diavolul roșu”, mi-am luat un weekend prelungit și am plănuit să lucrez de acasă începând de lunea următoare. Știam că această primă cură de chimioterapie era un motiv întemeiat să o iau mai ușor. De altfel, conducerea și colegii chiar mă îndemnau să mă odihnesc.
Însă nu voiam să dezamăgesc pe nimeni.
Rațional, știam că nimeni nu s-ar fi simțit trădat dacă nu puteam munci. Totuși, faptul că nu-mi puteam îndeplini sarcinile mă făcea să simt că îi las la greu.
Luni dimineață, m-am așezat pe canapea și am deschis laptopul. Prima sarcină de pe listă era redactarea unui comunicat de presă pentru site-ul revistei. O sarcină simplă, am crezut eu, ideală pentru a începe ziua.
Pe măsură ce citeam, cuvintele păreau să se amestece. Ștergeam și rescriam, încercând cu disperare să le dau un sens. Indiferent ce făceam, propozițiile nu se legau.
Simțeam că merg printr-o ceață deasă și că încerc să prind din zbor cuvinte care îmi scăpau printre degete.
Cum am învățat să accept ajutorul
În acel moment am înțeles nu doar că nu pot face totul de una singură, ci și că nu ar trebui să încerc. Aveam nevoie de ajutor.
Ceața mentală (cunoscută adesea ca „creier de chimioterapie” sau chemo brain) este un efect secundar frecvent al tratamentului oncologic. Nu realizasem cât de copleșitoare poate fi până nu am trăit-o pe propria piele.
I-am explicat managerului meu că aveam nevoie de mai mult timp liber pentru a mă reface după perfuzii și că sarcinile mele de la serviciu trebuiau preluate de altcineva pe durata recuperării.
Ceața mentală, însoțită de o oboseală extremă și de stări de greață, a făcut aproape imposibilă îngrijirea copilului așa cum o făceam de obicei. Simptomele deveneau mai intense spre seară, exact în timpul băiței și al încercărilor nesfârșite de a adormi un copil agitat.
Am decis să accept oferta rudelor de a avea grijă de fiul meu în zilele de după ședințele de tratament. Am înțeles că, lăsându-i pe cei dragi să mă ajute, le ofeream și lor ocazia de a se simți utili într-o situație în care altfel se simțeau neputincioși.
Ei nu priveau grija pentru băiețelul meu sau preluarea unui proiect la muncă drept o povară. O vedeau ca pe o șansă de a ne ușura viața în aceste momente grele.
Odată ce am cerut și am primit sprijin, am simțit o ușurare imensă. Faptul că am recunoscut că trebuie să mă concentrez pe sănătatea mea și să pun pe pauză anumite responsabilități a fost incredibil de eliberator.
Chimioterapia și operațiile m-au stors de energie. Faptul că am primit ajutor mi-a permis să mă odihnesc cu adevărat. Iar această odihnă a ajutat corpul și mintea mea să se recupereze după tratamentele agresive.
Am primit cu recunoștință sprijinul celor apropiați și după mastectomia bilaterală (îndepărtarea chirurgicală a ambilor sâni), o intervenție care mi-a provocat dureri mari și mi-a limitat mobilitatea timp de câteva săptămâni.
Din nou, m-am bazat pe soț, familie și colegi pentru tot: de la drumurile la medic, până la îngrijirea tuburilor de drenaj chirurgical.
Nu a fost ușor să renunț la control, dar a fost absolut necesar.
Sfaturi pentru persoanele care trec printr-un diagnostic de cancer de sân
În anii care au trecut de la tratament și recuperare, am redevenit persoana responsabilă pe care toți se pot baza. În același timp, am rămas cu o lecție importantă: nu sunt indispensabilă.
Când mă simt copleșită, știu că a cere și a accepta ajutor nu este doar în regulă, ci adesea este cel mai bun lucru pe care îl pot face.
Dacă îți este greu să accepți sprijinul celor din jur după un diagnostic de cancer mamar, ține cont de aceste recomandări:
Acceptă că nu trebuie să le faci pe toate
Nimeni nu se așteaptă să te descurci cu toate, mai ales când ești bolnavă sau te refaci după un tratament greu. Dacă accepți ajutorul, îți vei permite să te pui pe picioare mult mai repede.
Nu presupune că ești o povară pentru ceilalți
Unul dintre cele mai grele lucruri a fost senzația că îi încurc pe cei din jur. Însă oamenii nu s-ar oferi să te ajute dacă nu și-ar dori cu adevărat. În plus, sprijinul pe care ți-l oferă îi ajută și pe ei să simtă că pot face ceva concret pentru tine.
Găsește roluri potrivite pentru fiecare persoană dragă
În timp ce unii apropiați au sărit imediat în ajutor, alții au făcut un pas în spate de teamă să nu mă sufoce. Știam însă că își doresc să fie alături de mine, așa că i-am rugat să mă ajute cu lucruri practice, cum ar fi transportul la spital. Au fost extrem de bucuroși să poată contribui.
Nu uita că ai dreptul la concediu și la adaptarea programului de muncă
Am fost norocoasă să am un angajator care m-a susținut necondiționat pe durata tratamentului și mi-a permis să-mi iau timpul necesar. Dacă treci prin această experiență, amintește-ți că ai dreptul la concediu medical și la adaptarea condițiilor de muncă.
Discută deschis cu angajatorul tău și cu medicul de familie despre posibilități precum:
- concediul medical pe durata tratamentelor și a recuperării
- un program flexibil sau redus de lucru
- redistribuirea temporară a unor sarcini către colegi
- munca de acasă (telemuncă), dacă specificul activității tale o permite
Amintește-ți de tot ajutorul pe care l-ai oferit tu în trecut
Gândește-te la toate momentele în care ai dus o mâncare caldă unei prietene bolnave sau ai rămas peste program să ajuți un coleg. Sentimentul de bine pe care îl ai când ajuți este exact ceea ce simt ceilalți când fac ceva pentru tine. Permițându-le să te ajute, închizi cercul bunătății și al generozității.
Gând de final
Experiența cancerului m-a învățat multe lecții. Deși acceptarea ajutorului a fost una dintre cele mai dificile, puterea de a cere și de a primi sprijin este o lecție pe care nu o voi uita niciodată.
Ai încredere că familia, prietenii și colegii chiar își doresc să fie alături de tine. Dacă încerci să duci totul singură, recuperarea poate deveni mult mai grea și mai epuizantă. Dacă îi lași pe ceilalți să te sprijine, îți iei o greutate uriașă de pe umeri.
Nu uita: nu ești singură pe acest drum.
