În ultimele decenii, numărul diagnosticelor de ADHD a crescut considerabil. Deși există îngrijorări legate de o posibilă supradiagnosticare, această creștere rapidă poate fi explicată și printr-o mai bună conștientizare a problemei și prin schimbarea criteriilor medicale de evaluare.
Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD) este o afecțiune de neurodezvoltare care afectează atât copiii, cât și adulții. De cele mai multe ori, diagnosticul se stabilește în copilărie, însă multe persoane află că au ADHD abia la maturitate.
Atât în rândul părinților, cât și în comunitatea medicală, există semne de întrebare legate de frecvența tot mai mare a acestui diagnostic la copii și adolescenți.
Află în continuare ce presupune supradiagnosticarea în cazul ADHD și ce alți factori pot sta în spatele creșterii numărului de cazuri.
Supradiagnosticare vs. diagnostic greșit
Supradiagnosticarea apare atunci când o persoană primește un diagnostic pentru o afecțiune care nu i-ar fi provocat simptome deranjante sau probleme reale în viața de zi cu zi. Acest lucru poate fi dăunător dacă duce la tratamente medicamentoase inutile sau la stres emoțional.
Diagnosticul greșit (eroarea de diagnostic) înseamnă identificarea unei afecțiuni complet eronate — de exemplu, atunci când o problemă benignă (fără gravitate) este etichetată greșit ca fiind o boală gravă.
Ce înseamnă supradiagnosticarea ADHD?
Având în vedere creșterea accentuată a numărului de cazuri din ultimii ani, specialiștii au analizat dacă nu cumva ADHD este diagnosticat în exces la copii. Termenul de „supradiagnosticare” descrie situația în care o afecțiune este identificată foarte frecvent, chiar și atunci când nu sunt îndeplinite în totalitate criteriile medicale stricte.
Unele studii sugerează că anumiți factori, cum ar fi genul copilului sau diferența de vârstă față de colegii de clasă, pot influența stabilirea diagnosticului.
Pentru a evalua o tulburare de comportament sau de atenție la copii, medicii folosesc o abordare bazată pe discuții cu mai multe persoane. Părinții, educatorii și profesorii descriu comportamentul copilului, iar specialistul analizează dacă aceste informații indică prezența ADHD.
Cercetările arată însă că persoanele apropiate copilului pot avea idei preconcepute despre cum „ar trebui” să arate ADHD. Acest lucru poate duce la diferențe de diagnostic între băieți și fete.
De asemenea, copiii care sunt printre cei mai mici ca vârstă din clasa lor pot părea mai puțin maturi decât colegii lor, ceea ce crește riscul de a primi în mod nejustificat un diagnostic de ADHD.
Ce consecințe poate avea supradiagnosticarea ADHD?
Diagnosticarea în exces a ADHD poate atrage o serie de probleme, printre care:
- prescrierea de medicamente fără a fi cu adevărat necesare;
- stări de anxietate sau tristețe provocate de primirea diagnosticului;
- etichetare nejustificată sau măsuri speciale la școală care nu sunt de fapt utile;
- cheltuieli financiare inutile pentru investigații și tratamente.
Specialiștii își pun și problema dacă diagnosticarea și tratarea formelor foarte ușoare de ADHD nu fac cumva mai mult rău decât bine.
Unele cercetări arată că stabilirea unui diagnostic atunci când simptomele nu sunt severe poate crea dificultăți sociale, emoționale și școlare, iar tratamentele medicamentoase pot avea o eficiență redusă în aceste situații.
Schimbarea criteriilor de diagnostic
Medicii folosesc ghiduri internaționale de diagnostic psihiatric (cum este manualul DSM-5) pentru a evalua afecțiuni precum ADHD. Fiecare ediție nouă actualizează criteriile, adăugând, modificând sau eliminând anumite nuanțe.
Cea mai recentă ediție a manualului a adus modificări importante:
- o nouă clasificare, fiind inclusă direct la categoria „tulburări de neurodezvoltare”;
- mai multe exemple despre cum se manifestă ADHD la adolescenți și adulți;
- creșterea vârstei de debut de la sub 7 ani la sub 12 ani, punându-se accentul pe apariția simptomelor;
- o definire mai flexibilă a dificultăților, fiind suficient ca manifestările să interfereze cu activitățile sociale, școlare sau profesionale;
- eliminarea autismului ca criteriu care excludea automat diagnosticul de ADHD.
Creșterea limitei de vârstă pentru apariția primelor semne ține cont de faptul că manifestările ADHD devin adesea evidente abia atunci când copilul intră în mediul școlar și se confruntă cu cerințe mai mari.
Așadar, este ADHD diagnosticat în exces?
Majoritatea studiilor arată că, deși erorile de diagnostic sunt întâlnite în cazul ADHD și al altor tulburări de neurodezvoltare, este încă neclar dacă putem vorbi despre o supradiagnosticare la scară largă.
Creșterea numărului de cazuri poate avea mai multe explicații:
- o mai bună informare a publicului și reducerea stigmatizării, ceea ce îi încurajează pe oameni să ceară ajutorul medicilor;
- metode de evaluare mai bune, care ajută la identificarea cazurilor, în special a celor ușoare;
- criterii de diagnostic mai permisive în ghidurile medicale recente;
- evaluări care nu respectă întotdeauna cu strictețe criteriile standard, fiind influențate de percepțiile subiective ale evaluatorilor.
În practica medicală poate fi dificil de stabilit cu certitudine absolută dacă un caz la limită reprezintă sau nu o afecțiune reală. De aceea, folosirea unor protocoale standardizate este esențială pentru a reduce subiectivismul și riscul de diagnostic greșit.
Ce merită să reții
Nu există un consens definitiv cu privire la supradiagnosticarea ADHD, însă erorile de evaluare pot apărea atât la copii și adolescenți, cât și la adulți.
Aceste situații pot fi cauzate de lipsa unor evaluări standardizate riguroase, de criterii prea largi sau de interpretările subiective ale celor implicați în proces.
Dacă bănuiești că tu sau copilul tău vă confruntați cu manifestări de tip ADHD, implică-te activ în procesul de evaluare. Întreabă medicul pe ce criterii se bazează recomandările sale și nu ezita să ceri o a doua opinie dacă simți că este nevoie.
