Sunt mama a doi copii minunați, un băiat și o fetiță, ambii diagnosticați cu ADHD de tip combinat (tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate).
În timp ce unii copii cu ADHD sunt încadrați ca având predominant deficit de atenție (tipul inatent), iar alții predominant hiperactivitate și impulsivitate, copiii mei le au pe amândouă.
Această situație aparte mi-a oferit șansa de a observa exact cât de diferit se manifestă ADHD la fete față de băieți și de ce este adesea diagnosticat în moduri diferite în funcție de gen.
În privința ADHD-ului, lucrurile nu stau la fel pentru toți. Băieții au o probabilitate de trei ori mai mare să primească un diagnostic comparativ cu fetele. Iar această diferență nu înseamnă neapărat că fetele sunt mai puțin afectate de această tulburare, ci mai degrabă că la ele ADHD se manifestă altfel. Simptomele fetelor sunt adesea mai subtile și, prin urmare, mult mai greu de recunoscut.
De ce sunt băieții diagnosticați mai devreme decât fetele?
Fetele sunt frecvent subdiagnosticate sau primesc un diagnostic la o vârstă mai înaintată deoarece se confruntă mai des cu tipul inatent de ADHD.
Lipsa de atenție trece deseori neobservată de către părinți până când copilul ajunge la școală și începe să aibă dificultăți de învățare, explică specialiștii în psihologie.
Când este totuși remarcată, se întâmplă de obicei pentru că fetița pare visătoare, cu capul în nori sau lipsită de motivație să își facă temele. Părinții și profesorii presupun adesea, în mod greșit, că este vorba doar despre lene, așa că pot trece ani întregi până când cineva ia în calcul o evaluare de specialitate.
În plus, pentru că fetele sunt mai degrabă neatente decât hiperactive, comportamentul lor nu perturbă orele de curs. Din acest motiv, profesorii și părinții rareori solicită o evaluare pentru ADHD.
Studiile arată că profesorii trimit mult mai des băieții la evaluare psihologică și psihiatrică decât fetele, chiar și atunci când ambele categorii întâmpină același nivel de dificultate. Acest lucru duce la o rată scăzută de identificare și la lipsa unui sprijin adecvat pentru fete.
În mod surprinzător, ADHD-ul fiicei mele a fost recunoscut mult mai devreme decât cel al fiului meu. Deși nu este o situație obișnuită, are sens: ea are tipul combinat, fiind atât hiperactiv-impulsivă, cât și inatentă.
Privește lucrurile astfel: dacă doi copii de 5 ani sunt la fel de hiperactivi și impulsivi, fetița va ieși mai mult în evidență decât băiatul, după cum subliniază experții. Într-un astfel de caz, o fată poate fi diagnosticată mai repede, în timp ce comportamentul băiatului este adesea trecut cu vederea pe principiul că „așa sunt băieții”.
Totuși, astfel de situații sunt rare, deoarece fetele primesc mult mai rar un diagnostic de ADHD de tip hiperactiv-impulsiv comparativ cu cel inatent. Datele clinice arată că, pentru forma hiperactiv-impulsivă, sunt diagnosticați șase sau șapte băieți la fiecare fată, în timp ce pentru forma inatentă raportul este de aproximativ unu la unu.
Diferențele de simptome între fiul și fiica mea
Deși băiatul și fiica mea au același diagnostic, am observat comportamente foarte diferite între ei. Diferențele se văd în felul în care se foiesc, în modul în care vorbesc și în nivelul lor general de hiperactivitate.
Nevoia continuă de mișcare și agitația
Când îi privesc cum se frământă pe scaune, observ că fetița mea își schimbă poziția în mod constant, dar discret. La cină, își rupe șervețelul în bucățele minuscule aproape în fiecare seară, iar la școală are mereu nevoie de un obiect antistres în mâini.
În schimb, fiului meu i se atrage mereu atenția să nu mai bată darabana în bancă. Se oprește pentru o clipă, dar începe imediat să bată din palme sau din picioare. Agitația lui este mult mai zgomotoasă.
În prima săptămână de grădiniță, pe când avea doar 3 ani, fiica mea s-a ridicat pur și simplu din timpul unei activități de grup, a deschis ușa clasei și a plecat. Înțelesese lecția și nu a văzut niciun rost să mai stea să asculte explicațiile repetate până când înțelegeau toți ceilalți colegi.
La fiul meu, cea mai frecventă frază pe care o spun la masă este: „Stai jos pe scaun”.
Uneori stă în picioare lângă masă, dar de cele mai multe ori sare pe canapea sau pe mobilă. Facem haz de necaz, dar să-l convingi să stea așezat și să mănânce — chiar și o înghețată — este o adevărată provocare.
Fetele sunt judecate mult mai aspru decât băieții atunci când vorbesc neîntrebate sau își întrerup colegii.
Vorbitul neîntrerupt
Fiica mea vorbește în șoaptă cu colegele ei în timpul orelor. Fiul meu nu este deloc discret: dacă îi trece o idee prin cap, vorbește atât de tare încât să-l audă toată clasa. Bănuiesc că este un lucru des întâlnit.
Am exemple similare și din propria copilărie. Și eu am ADHD de tip combinat și țin minte că primeam note scăzute la purtare, deși nu strigam niciodată în gura mare, așa cum făceau unii băieți din clasă. La fel ca fiica mea, doar vorbeam în șoaptă cu colegii de bancă.
Explicația ține adesea de așteptările sociale diferite față de fete și băieți. Fetele sunt taxate mult mai repede și mai aspru dacă vorbesc neîntrebate sau dacă sunt gălăgioase.
„Motorul” interior al fiicei mele este mult mai discret: agitația și mișcările ei sunt liniștite, dar ușor de recunoscut pentru un ochi avizat.
Senzația că sunt „conduși de un motor”
Aceasta este una dintre descrierile cele mai fidele ale hiperactivității, pentru că se potrivește perfect ambilor mei copii, deși la fiul meu este mult mai evidentă.
De fapt, oricine interacționează cu el observă acest lucru imediat.
Nu poate sta locului o secundă. Când încearcă, se vede clar cât de inconfortabil se simte. Să ții pasul cu el este o provocare: este mereu în mișcare sau spune povești nesfârșite.
La fiica mea, acest „motor” funcționează mult mai silențios. Frământarea și mișcarea continuă sunt făcute fără zgomot, dar rămân vizibile pentru cineva atent la detalii.
Chiar și medicul neurolog care îi monitorizează a remarcat această diferență clară.
Pe măsură ce cresc, fetele cu ADHD netratat prezintă un risc crescut de anxietate și comportamente de auto-vătămare, în timp ce băieții sunt mai predispuși la probleme de conduită și consum de substanțe.
Simptome care se manifestă la fel, indiferent de gen
Din anumite puncte de vedere, băiatul și fiica mea seamănă foarte mult. Există simptome pe care le împărtășesc în egală măsură.
Niciunul dintre ei nu se poate juca în liniște; amândoi cântă sau vorbesc cu voce tare atunci când încearcă să se joace singuri.
Amândoi răspund precipitat înainte să apuc să termin întrebarea, de parcă nu mai au răbdare să audă ultimele cuvinte. Când vine vorba de a-și aștepta rândul, au nevoie de nenumărate îndemnuri la răbdare.
De asemenea, amândoi au dificultăți în a-și menține atenția la activități sau jocuri, par adesea că nu ascultă când li se vorbește direct, fac greșeli din neatenție la teme, nu duc sarcinile până la capăt, evită lucrurile care nu le plac și sunt foarte ușor de distras de stimulii din jur.
Aceste asemănări mă fac adesea să mă întreb dacă diferențele de simptome nu sunt cauzate mai degrabă de modul în care societatea îi educă pe băieți și pe fete.
Specialiștii explică faptul că, pe măsură ce copiii cresc, manifestările ADHD-ului la fete tind să difere și mai mult față de tiparele clasice observate la băieți.
Totuși, cercetătorii nu știu încă sigur dacă aceste discrepanțe se datorează unor diferențe biologice legate de gen sau presiunii sociale și așteptărilor de comportament impuse fetelor și băieților.
Adolescenții și tinerii: Riscurile diferă în funcție de gen
Deși diferențele dintre simptomele copiilor mei sunt evidente încă de acum, am aflat că, pe măsură ce vor crește, impactul ADHD-ului asupra comportamentului lor va fi și mai nuanțat.
Copiii mei sunt încă la școala primară. Însă în anii de gimnaziu și liceu — dacă ADHD-ul ar fi lăsat netratat — consecințele ar putea arăta cu totul altfel pentru fiecare dintre ei.
Medicii atrag atenția că, în adolescență, fetele cu ADHD au un risc mai mare de anxietate, depresie și auto-vătămare, în timp ce băieții sunt mai predispuși la comportamente delincvente, impulsivitate extremă și consum de substanțe.
Băieții tind adesea să se certe, să caute validare în grupuri la fel de impulsive și să epateze, în timp ce la fete suferința este adesea interiorizată și resimțită ca o vină personală.
Vestea bună este că un plan complet de tratament, combinat cu sprijinul și atenția părinților, poate schimba radical evoluția unui copil. Pe lângă tratamentul medicamentos recomandat de medicul specialist, intervențiile includ dezvoltarea autocontrolului și a abilităților de planificare pe termen lung.
De asemenea, învățarea gestionării emoțiilor prin terapii specifice, cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală (TCC), este extrem de utilă.
Împreună, aceste terapii îi ajută pe copii, adolescenți și tineri să își înțeleagă ADHD-ul și să îl gestioneze eficient pe parcursul vieții.
Este ADHD-ul cu adevărat diferit la fete față de băieți?
În timp ce fac tot posibilul pentru a le asigura un viitor echilibrat copiilor mei, revin la întrebarea inițială: este ADHD-ul diferit la băieți față de fete?
Din punct de vedere clinic, răspunsul este nu. Criteriile de diagnostic pe care un specialist le folosește sunt aceleași pentru toți copiii, indiferent de sex.
În prezent, nu există încă suficiente studii dedicate exclusiv fetelor pentru a ști cu certitudine dacă simptomele se manifestă diferit din motive biologice sau dacă este vorba doar de particularități individuale.
Deoarece fetele sunt diagnosticate mult mai rar, comunității științifice îi este mai greu să adune eșantioane mari pentru a cerceta aceste diferențe în detaliu.
Cu toate acestea, cercetătorii lucrează intens pentru a schimba această situație. Specialiștii recunosc că se cunosc foarte multe despre manifestarea ADHD-ului la băieți și că a sosit momentul să acordăm aceeași atenție și fetelor.
Ca mamă, sunt pe deplin de acord și sper ca tot mai multe fetițe să primească la timp sprijinul, diagnosticul corect și înțelegerea de care au nevoie.





