Pentru prima dată în viață, am simțit că cineva mă ascultă cu adevărat și mă înțelege.
Dacă este un lucru pe care l-am învățat, acela este că traumele lasă urme adânci în corpul și în mintea noastră. În cazul meu, suferința din trecut s-a transformat treptat într-o lipsă cronică de atenție — o stare care semăna izbitor de mult cu ADHD (tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate).
În copilărie, ceea ce știu astăzi că erau hipervigilență (starea permanentă de alertă) și disociere (tendința de a te deconecta de la realitate pentru a face față stresului) au fost confundate cu neascultarea sau cu o simplă nevoie de atenție. Părinții mei au divorțat când aveam doar 3 ani, iar învățătorii îi spuneau mamei mele că neatenția mea de la ore era doar un comportament rebel.
Pe măsură ce am crescut, îmi era tot mai greu să rămân concentrată pe proiecte. Nu reușeam să-mi termin temele și mă simțeam extrem de frustrată când nu înțelegeam anumite lecții la școală.
Credeam că tot ce mi se întâmplă este normal; nu știam altceva și nu realizam că există o problemă reală. Vedeam dificultățile mele de învățare ca pe un eșec personal, iar asta îmi măcina treptat stima de sine.
Abia la maturitate am început să-mi analizez mai atent problemele de concentrare, impulsivitatea și dificultățile în gestionarea emoțiilor. Am început să mă întreb dacă nu cumva în spatele acestor stări se ascundea ceva mai profund.
Ca un ghem de ață care începe să se destrame, încercam în fiecare săptămână să descurc amintirile și emoțiile legate de traumele din trecut.
Simțeam că fac pași mici spre vindecare. Deși înțelegerea traumelor m-a ajutat să-mi explic o parte din trăiri, încă nu aveam un răspuns clar pentru problemele de atenție, memorie și organizare a sarcinilor de zi cu zi.
După mai multe căutări și momente de reflecție, am observat că simptomele mele semănau izbitor cu cele ale ADHD-ului. Deși nu știam foarte multe despre această tulburare la acel moment, ceva a făcut brusc sens.
Am decis să deschid acest subiect la următoarea mea ședință de terapie.
Am intrat în cabinet cu emoție, dar eram hotărâtă să înfrunt situația. Știam că terapeuta mea îmi oferea un spațiu sigur în care puteam vorbi deschis.
I-am descris situații concrete: cât de greu îmi era să mă concentrez când trebuia să scriu sau cum aveam nevoie de nenumărate liste și calendare doar ca să-mi pot organiza ziua.
M-a ascultat cu atenție, mi-a validat temerile și mi-a explicat că ceea ce trăiam nu era o vină personală, ci o reacție normală a organismului.
Mai mult decât atât, este o legătură confirmată și de specialiști.
Studiile medicale arată că acei copii care au trecut prin experiențe traumatice pot dezvolta comportamente foarte asemănătoare cu cele întâlnite la persoanele diagnosticate cu ADHD.
Un aspect deosebit de important: copiii care trec prin traume la vârste fragede au un risc mult mai mare de a primi ulterior un diagnostic de ADHD.
Deși o afecțiune nu o cauzează neapărat pe cealaltă, cercetările arată clar că există o punte între cele două stări.
Pentru mine, acel moment a însemnat o ușurare imensă: nu mai trebuia să-mi fie rușine de ceea ce simțeam.
În 2015, după mulți ani de căutări, am primit diagnosticul de tulburare de stres post-traumatic complex (CPTSD). Abia după aceea am început să-mi ascult cu adevărat corpul și să lucrez la vindecarea mea interioară.
Tot atunci am început să recunosc mai clar și manifestările specifice de ADHD.
Acest lucru este susținut și de cercetările medicale: chiar și la adulți, persoanele care suferă de stres post-traumatic prezintă adesea simptome suplimentare de neatenție și impulsivitate, asemănătoare cu cele din ADHD.
De ce este important rolul traumei din copilărie?
Specialiștii au observat în practica medicală tot mai mulți copii și tineri cu dificultăți de comportament și atenție care nu răspundeau la tratamentele medicamentoase clasice pentru ADHD.
Cercetările au arătat că expunerea repetată la traume în copilărie (fie fizice, fie emoționale) supune organismul unui nivel toxic de stres. Acest stres cronic poate influența negativ dezvoltarea neurologică a copilului.
Studiile sugerează că un număr semnificativ de copii ar putea fi diagnosticați greșit cu ADHD, când în realitate sursa problemelor este o traumă nerezolvată. De aceea, abordarea terapeutică centrată pe identificarea traumelor este esențială încă de la primele semne.
O astfel de perspectivă deschide calea către metode de sprijin mult mai eficiente și personalizate.
Cum se simte această luptă la vârsta adultă
Nu a fost un drum ușor. Până să ajung la terapie, încercarea de a face față fiecărei zile părea uneori imposibilă — mai ales pentru că nu înțelegeam ce se petrece cu mine.
Toată viața, în momentele de stres intens, creierul meu alegea disocierea: mă deconectam de la ce se întâmpla în jur pentru a mă proteja. Când nu se întâmpla asta, intram într-o stare de alertă maximă, cu palme transpirate și o incapacitate totală de concentrare, de teamă că siguranța mea este în pericol.
Până când am început un program terapeutic specializat pentru traumă, creierul meu se supraîncărca foarte repede și pur și simplu refuza să mai funcționeze.
De multe ori, cei din jur credeau că sunt dezinteresată sau distrată. Acest lucru mi-a afectat unele relații. În realitate însă, corpul și mintea mea luptau din răsputeri să se calmeze și să facă față situației. Nu știam alt mod de a mă apăra.
Ce m-a ajutat să merg mai departe
Tehnicile învățate în terapie m-au ajutat enorm să-mi îmbunătățesc sănătatea emoțională și funcționarea de zi cu zi:
- Am căutat strategii practice de gestionare a timpului și de organizare, adaptate nevoilor mele.
- Am introdus în rutina zilnică mișcarea fizică și tehnici de ancorare în prezent (cum ar fi exercițiile de respirație conștientă).
- Am învățat să cer ajutor medical specializat ori de câte ori simt că am nevoie de sprijin suplimentar.
Când am conștientizat pentru prima dată cât de greu îmi era să fac lucruri simple din viața de zi cu zi, am simțit multă rușine. Deși știam rațional că mulți oameni trec prin asta, aveam impresia că este vina mea.
Pe măsură ce lucrez cu traumele din trecut, înțeleg că nu am fost niciodată vinovată. Faptul că am căutat răspunsuri și am început să am grijă de mine cu blândețe a fost cel mai bun lucru pe care îl puteam face.
Vindecarea traumelor necesită timp și răbdare. Însă faptul că pot spune cu voce tare ce simt — și că știu că există o explicație medicală reală pentru trăirile mele — a făcut o diferență uriașă în viața mea.
