Modul în care privim lumea ne definește alegerile, iar împărtășirea experiențelor personale ne poate ajuta să fim mai buni și mai empatici unii cu alții. Iată o poveste despre curaj, vulnerabilitate și acceptare.
Pentru oricine trece printr-o experiență similară, este util să descopere ce este bine să știi după diagnosticul de colită ulcerativă pentru a naviga mai ușor această perioadă plină de incertitudini.
„Fata cu stomacul sensibil”. Așa mă etichetau toți din jur.
Ani la rând am fost doar fata cu un stomac sensibil, care trebuia să se întindă în pat după fiecare masă, care își anula planurile sociale și pleca mai devreme de la cursuri. Fata care într-o seară ieșea în oraș cu prietenii, iar a doua zi abia se putea ridica din pat. Aceste suișuri și coborâșuri deveniseră stilul meu de viață.
Apoi, pe 4 august 2017, m-am transformat brusc: din fata cu probleme de stomac am devenit fata cu o boală cronică. Fata cu o afecțiune autoimună. Fata cu colită ulcerativă (o boală inflamatorie cronică a intestinului gros).
A durat aproape doi ani până să aud cuvintele clare: „Aveți colită ulcerativă” și să ies din cabinetul de gastroenterologie cu o broșură și un diagnostic. Au fost doi ani de durere, lacrimi și confuzie. Doi ani în care m-am agățat cu disperare de eticheta „stomacului sensibil”, pentru că îmi era mult prea frică să aflu că sufăr de ceva mai grav.
Perioada de negare
În primele nouă luni de la diagnostic, am căpătat o nouă identitate: fata care refuza să accepte realitatea.
În această etapă este frecvent să apară izolarea și rușinea asociată simptomelor de colită ulcerativă, factori care îngreunează comunicarea deschisă cu medicii și cei apropiați.
„Le-am spus tuturor despre asta. Scriu despre boală pe blogul meu. Cum aș putea fi în negare?”, mă întrebam. În realitate, ignoram complet puseurile (episoadele de agravare a simptomelor), evitam apelurile medicului, alergam kilometri întregi în fiecare zi în ciuda crampelor dureroase și îmi asumam tot mai multe proiecte și responsabilități la facultate.
Puseul pe care îl ignorasem s-a agravat puternic cu doar două luni înainte de absolvire. Pierdeam tot mai mult sânge, abia reușeam să țin ochii deschiși la cursuri din cauza epuizării și plecam tot mai des de la serviciu din cauza durerilor.
Negarea mă ținea însă pe loc. Îmi spunea că pot rezista încă două luni până termin facultatea și ajung acasă. Îmi spunea că e mai important să mă bucur de ultimele luni de studenție decât să am grijă de sănătatea mea. Îmi spunea că pot face absolut tot ce fac colegii mei, fără să țin cont de colita ulcerativă.
Această negare m-a adus direct pe patul de spital la o lună după absolvire. Starea mea de sănătate s-a degradat rapid și, după ce am ajuns în punctul în care nu mai puteam mânca sau bea apă fără dureri cumplite, am fost internată de urgență.
Negarea crease o falsă zonă de confort în mintea mea. Mă forțam să „rămân pozitivă” într-un mod toxic. Ascundeam totul sub preș și afișam un zâmbet de fațadă. Nu îmi permisesem niciodată să trăiesc tristețea, frica sau anxietatea care însoțesc în mod firesc o boală cronică.
În a treia zi petrecută în spital, am realizat că nu mai pot continua așa. Deși vorbisem deschis despre diagnostic și îmi schimbasem alimentația, nu schimbasem nimic în interior. Nu lucrasem deloc cu mentalitatea mea și nu înfruntasem emoțiile grele pe care le ținusem reprimate.
Refuzând să încetinesc ritmul alert, refuzând să mă opresc pentru a-mi asculta gândurile și evitând să recunosc durerea sau teama, mă împiedicam singură să ajung la acceptare.
Am înțeles în sfârșit că felul în care gândeam era piesa care lipsea pentru a depăși faza de negare. Mi-am propus atunci să pornesc pe un drum al acceptării și al împăcării cu mine însămi.
Pași spre acceptare și echilibru
Sunt convinsă că acceptarea unei boli cronice este posibilă pentru oricine. Acceptarea nu înseamnă să te dai bătut în fața bolii, ci să îți recâștigi controlul asupra propriei vieți printr-o schimbare de perspectivă.
O metodă utilă pentru recăpătarea controlului este ținerea unui jurnal alimentar pentru colita ulcerativă, care te ajută să identifici exact alimentele tolerate.
Meditația zilnică, scrisul în jurnal și încetinirea ritmului m-au ajutat să îmi înțeleg adevăratele emoții și să descopăr ce schimbări trebuie să fac pentru a-mi susține organismul. Am învățat astfel puterea de a trăi în prezent.
Prezența conștientă m-a ajutat să scap de scenariile de tipul „ce-ar fi dacă…” care îmi rulau neîncetat în minte. Am înțeles că tot ce contează este clipa de acum. Faptul că am încetinit ritmul mi-a arătat că atitudinea mea este singurul lucru pe care îl pot controla atunci când trăiesc cu o boală imprevizibilă.
Lucrul la relația cu mine însămi a contat enorm. Pe măsură ce am învățat să am mai multă compasiune față de mine, a crescut și respectul pentru propriul corp. Am început să îmi prioritizez nevoile și să adopt obiceiuri care îmi aduc liniște. În plus, am învățat să renunț la sentimentul de vinovăție atunci când iau decizii bune pentru sănătatea mea, chiar dacă cei din jur nu le înțeleg întotdeauna.
Toate aceste experiențe m-au învățat că lumea mea interioară — gândurile, emoțiile, sufletul — este cea mai importantă. Nu contează cât de mult muncesc, câți kilometri pot alerga sau dacă pot „ține pasul” cu alți oameni de vârsta mea. Când am grijă de starea mea interioară, pot trăi în armonie.
Drumul spre acceptare mi-a arătat că sunt valoroasă exact așa cum sunt, chiar și trăind cu o colită ulcerativă.
La doi ani și jumătate după acea internare care mi-a schimbat viața, pot spune cu bucurie că am găsit o acceptare autentică. Am adunat bucățile rătăcite și am clădit o minte puternică și o viață echilibrată. Acceptarea înseamnă, în cele din urmă, libertate.